Interviu cu Nadejda Olaru - sora lui Nicolae Testemițanu

Pentru că suntem la început de primăvară - Anul Nicolae Testemițanu și pentru că ne bate la ușă frumoasa sărbătoare de 8 Martie, ne-am gândit că ar fi o bună ocazie să-l cunoaștem pe Nicolae Testemițanu dintr-o altă perspectivă, şi anume cea a familiei. Sora, Nadejda Olaru, ne-a împărtășit din amintiri care reuşesc să emoţioneze cu adevărat… Despre Nicolae Testemiţanu, altfel…

 - Stimată Doamnă Olaru, cum Vi-l amintiți, copil fiind, pe Nicolae Testemițanu?

 - Nu mi-l amintesc chiar de mic, pentru că eu sunt ultima în familie, iar el a fost printre primii. Noi 8 am fost, dar trei au decedat de mici. Acum, dintre toți numai eu am mai rămas... Din copilărie îl cunosc mai mult din povestirile mamei, pentru că era plecat la învățat. Până la 14 ani am fost acasă, în Ochiul Alb era școala de 7 clase, apoi am plecat și eu la învățătură la Baraboi. Îmi povestea mama și tata despre frații mai mari. Le duceau dorul extraordinar… Erau veșnic cu gândul la dânșii. 

 - Ce vă povesteau despre fratele Nicolae? Era un copil năzbâtios sau dimpotrivă unul cuminte

 - Bunica-i zicea mamei: Băiatul ăsta al tău va fi om mare! El o să aibă o soartă aparte! Avea ea careva vederi… În traistă Nicolae își punea cartea, ceva de mâncare pentru amiază și un țolișor mic. O acuratețe încă de micuț a observat bunica... Cartea o învelea, o proteja - nu o punea niciodată lângă mâncare. Iar țolișorul îl așternea jos, nu se așeza pe pământul gol. Într-adevăr dacă stau acum să mă gândesc, cu dragostea aceea de părinți, de frați, de surori, de oamenii din jur - el a fost atins cu totul altfel de Dumnezeu. A fost un copil model. După școala din satul natal a mers să-și facă studiile la Baraboi. Apoi a venit războiul… După război a mers la Bălți, la Liceul „Ion Creangă”.  Mulți din colegii Nanului Nicolae, că noi așa îi spunem că era mai mare, au devenit șefi de catedră, medici-șefi de spitale… El a fost un lider, opta pentru disciplină, pentru învățătură, mai puțin pentru șotii, dorea ca învățătorii să fie stimați. 

 - În mare parte acestea se datorează părinților. Ce valori vă insuflau? Vă mai revin în memorie povețele lor?

 - Cinstiți să fim și cu adevărul în suflet! Vara, în vacanță, în concediu, băieții veneau acasă și lucrau câmpul. Și fratele mai mic, Petre, s-a făcut tot medic la insistența lui Nicolae Testemițanu. Țin minte tata cum spunea: „Ei, Nicolae l-a luat pe Petrică la învățat… Ce să fac eu, dragul tatei, dacă rămân numai cu fetele?”. 

 - „Patria începe la pragul casei părintești,” spunea Nicolae Testemițanu. Cât de legat era de casă, de familie?

 - Foarte tare... În vacanțe neapărat o săptămână o programa să meargă la Ochiul Alb cu toată familia. Îi atrăgea și pe ceilalți să fim acolo toți împreună. Era foarte atașat de părinți. În anul 1977 mama a decedat, suferea de tensiune arterială, până atunci țin minte el o lua la Chișinău, avea grijă de dânsa, o mai trata. Veșnic îi părea că nu a făcut suficient pentru părinți... Și acum este un aragaz de prin 1958, și el spunea: „De ce nu ne-am gândit mai înainte să-i aducem aragazul ca să nu mai fie nevoită să-și încălzească apa la cuptoraș…”. Regreta că a făcut prea puțin... Dar avea o dragoste pentru toată lumea, față de copii, de tineri, dar mai ales pentru oamenii în vârstă. Tremura când vedea că au lipsuri și încerca să-i ajute. Îi plăcea când venea tineretul la învățat. Avea speranța că prin învățătură se va ridica nivelul, în special la țară. El spunea: „Tineretul care o să învețe este viitorul nostru!”

 - Despre activitatea marelui Nicolae Testemițanu cunoaștem, dar cum era în relația de zi cu zi cu femeile din viaţa lui şi nu numai?

 - Avea o stimă extraordinară. Pentru mama și pentru surori, oriunde mergea în deplasare aducea neapărat câte ceva. Era cu mare credință în Dumnezeu, și când revenea aducea câte o bucățică de biserică - o cruciuliță, o iconiță…

Tare își făcea griji pentru nora lui, când o întâlnea îi spunea „Hai, vino să mănânci oleacă și du-te și te odihnește”. El știa că trebuia să aibă copil, dar, din păcate, nu a ajuns să-și cunoască niciun nepoțel și nicio nepoțică. Săruta mâna nu doar la femeile mai în vârstă, dar și la femeile tinere.

 - Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți legată de fratele Nicolae?

 - A fost pentru mine ca o Duminică… Întotdeauna am avut o plăcere deosebită să-l am alături. Locuiam în cămin și nu se jena să ne viziteze - venea să felicite copiii cu ziua lor de naștere, împreună cu soția - Nana Liusea. A avut mare noroc de soție… Ea a fost rusoaică, dar a fost un om atât de înțelegător și cu o gândire atât de logică, l-a susținut în toate. Și soacra lui a fost o femeie foarte deșteaptă și care îl stima foarte mult.  

Acum am mult timp și meditez,  noaptea nici nu pot să dorm, stau și mă uit la fotografii, îmi amintesc...

 - Dacă mai era în viață credeți că situația din țară și, în special, din sistemul de sănătate ar fi fost altfel? Pentru că marea majoritate a celor care l-au cunoscut a rămas cu ideea că a plecat mult prea devreme și mai avea încă multe de spus și de făcut…

 - Acum se întoarce parțial la tot ce dorea el să facă… Cu ambulatoriile pe care le-au pregătit în echipă, pentru care au luat Premiul de Stat, el dorea binele - ca oamenii de la țară să aibă parte de același nivel de deservire medicală. Multe clădiri funcționează și astăzi. Nu a reușit să facă multe din ce a vrut… Intenționa să creeze spitale mari în regiuni ca să nu meargă lumea doar la Bălți și Chișinău. Când vor avea nevoie oamenii din sate, din raioane - să fie spitalele acelea amenajate cu de toate și cu specialiști. Își dorea să fie drumuri în sate și mașini sanitare… El spunea „La noi în sate ar trebui să fie trei locuri pentru a ține sufletul și organismul omului sănătos: biserica, ca o cetate a sufletului; ambulatorul medical pentru a-i învăța pe oameni cum să-și păstreze sănătatea și nu de a-i trata; și școala”. El înțelegea că prin învățătură, prin păstrarea sănătății și prin curățarea sufletului - oamenii o să ajungă la un nivel mult mai înalt și mult mai frumos. Cu regret, noi ne-am dus atât în urmă... Nu sunt eu persoana care să dea o notă, dar o simțim aici la noi peste tot. Chiar m-am minunat că ministrul sănătății spune că se planifică crearea a 9 spitale regionale. Păi, hai să ne amintim, că Nicolae Testemițanu, cu 31 de ani în urmă, a propus treaba asta. De atunci erau implementate toate… Eu nu critic, dar mă doare sufletul pentru că a muncit toată echipa lui, iar lucrarea lor a fost recunoscută la nivel de Uniune Sovietică, pentru că au hotărât că e cu perspectivă. Unde eram noi în acești 30 de ani dacă se implementau toate?! Mult a retrăit el pentru toate lucrurile care nu se făceau cumsecade.

 - Peste ani, multe lucruri sunt uitate, iar atunci când vorbim despre personalitățile de o asemenea anvergură se cam pierd contururile realității - mai ales atunci când, din dorința de a se declara „contemporani lui Testemițanu”, vin cu aprecieri și detalii oameni care nu l-au cunoscut sau nu i-au fost deloc aproape. În opinia Dvs. cum ar trebui să și-l amintească posteritatea? Cine a fost, de fapt, Nicolae Testemițanu?

 - El a făcut foarte multe lucruri… Se bucura ca un copil… Când a organizat Spitalul la Ochiul Alb, mulți au criticat că a fost transferat Spitalul din Mihăileni. Atunci le-a explicat la toți și a fost înțeles: „Statul nu ne dă bani să facem sanatorii, dar noi, hai să facem spital în Ochiul Alb pentru că nu este, iar din clădirea Spitalului din Mihăileni o să facem sanatoriu pentru toate satele din jur: Baraboi, Ochiul Alb, Nicoreni ș.a.” Și așa s-a făcut.

Iubea copiii... Se ducea des la casa de copii - îi cuprindea, îi netezea și făcea fotografii cu ei. Multe lucruri, nici nu poți să le spui pe toate. Îmi pare rău că ne-am despărțit atât de repede.

Era de o sensibilitate aparte. Îi plăceau foarte mult animalele, în special caii și câinii. Pe când Nanu Petre păștea văcuța și cârlanii, el ducea caii și câinii pe imaș. Ne povestea mama un caz, când un cal, în timp ce încerca să se apere de un câine, l-a lovit la picior, în regiunea femurală, pe fratele Nicolae, care avea vreo 10 ani (eu încă nu eram pe atunci). A stat o perioadă cu piciorul fixat și pentru că era vară i-a fost amenajat un pat afară, sub nuc. Dragostea animalelor era nemărginită pentru el. În fiecare dimineață, înainte de a pleca la păscut, atât caii, cât și câinii treceau mai întâi pe la el ca să-i netezească. La fel și seara, nu se opreau la fântână ca să bea apă ci trăgeau fuga să-l vadă…  

Iubea natura, copacii, în special nucii, merii, teii, stejarii… și florile…

 - Vă oferea flori de 8 Martie?

 - De fiecare dată, nu numai de 8 Martie…

 - Peste ani, a devenit un model demn de urmat pentru generații întregi. La fel a fost și acasă, l-ați avut drept exemplu?

 - Cum am mai spus, el era o Duminică pentru noi. Când venea acasă, o zi-două se odihnea, după care, pe toți câți eram acolo, ne mobiliza la lucru prin ogradă. Să facem ordine la părinți.

Când eram mai mică visam să mă fac pedagog. Tata îmi spunea „Dragul tatii, du-te la Medicină. Uite că Nicolae spune că este facultate pentru copii. Acolo ai să fii și doctor, și pedagog și ce-ai să vrei”. Într-adevăr așa a fost... Eu am făcut Facultatea de Pediatrie. Am lucrat ca pediatru infecționist.  Am predat mulți ani și la Școala Medicală.

 - Formați o adevărată generație de medici...

 - Mulțișori suntem… Inițiatorul a fost Nanul Nicolae. Medici au devenit și soția lui și copiii, fratele Petre, eu și o soră, de la sora mai mare - nepotul și copiii săi, alți câțiva nepoți și nepoate, feciorul meu… Am face o clinică întreagă (râde)...

Am venit cu o inițiativă să lansăm o diplomă de excelență în cinstea lui Nanu Nicolae la Liceul din Ochiul Alb (pe atunci era liceu, acum nu mai este din insuficiență de copii). Nu învățătura pe mine mă interesa, dar anume comportamentul copiilor, educația omului. Recent am găsit un articol scris de Eminescu în care afirma că în clasele primare se formează fundamentul caracterului omului, acolo nu se face știință. La asta mă gândisem atunci - să voteze elevii și să-l aleagă pe unul din clasă care merită această diplomă, pentru comportament. Este al cincilea sau al șaselea an de când există aceste diplome și se oferă la sfârșit de an școlar.

 - Era un bun orator?

 - Vorbea fără hârtie. Își făcea notițe și își punea în buzunar, chiar la lecții, dar nu-și permitea să citească. Avea un vocabular foarte frumos, învățat de la profesorii din Liceul din Bălți, care aveau studii peste hotare: în Franța, Germania ș.a.

 - Ce credeți că le-ar fi dorit femeilor acum, în ajun de 8 Martie?

 - Sănătate și fericire în familie!

Interviu realizat de Alina Timotin pentru ziarul Medicus

Sursa foto: www.testemitanu.info